imi aduc aminte de cozile la biblioteca... de cum vanam o carte, sa prind sa o citesc si eu.. oare ce trebuia sa fac in timpul acela ca sa ajung si eu un om de succes...e clar ... abia azi e clar pentru mine ca am ales un drum gresit... dar inca nu inteleg ce trebuia sa fac...poate nimic?

Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim

Liviu Ornea

06.08.2007

Cum se vorbeşte pe stradă? Scurt spus: urît. Scuzaţi: naşpa.

Cine vorbeşte pe stradă, în autobuze, în tramvai? Cine vorbeşte suficient de tare ca să se audă şi să putem comenta noi acum? Aş zice că mai ales adolescenţii şi tinerii. O anume categorie de adolescenţi şi de tineri. Simplificînd, dar nu foarte, sînt, în general, oameni cu o educaţie destul de precară şi cu preocupări relativ limitate, care circulă mult în grup şi au curajul haitei, de aceea vorbesc tare. La urma urmei, vocabularul destul de sărac pe care îl folosesc e perfect adaptat gîndurilor, sentimentelor, reacţiilor pe care vor să şi le comunice. Vorbesc mult despre sport (care se reduce, vai!, la fotbal), despre muzică, despre ce au văzut la televizor, îşi bîrfesc colegii sau colegele de şcoală, povestesc. Previzibil, nu vorbesc niciodată despre cărţi.

Dincolo de omniprezenţa cuvintelor care denumesc organele şi activităţile sexuale (dar tare lipsit de fantezie, lipsă care se vede clar în dificultăţile traducătorilor, doamna Antoaneta Ralian are ce povesti), poate că trăsătura cea mai pregnantă a acestui tip de limbaj este plurivalenţa cîte unui cuvînt, capabil să exprime o gamă extrem de întinsă de semnificaţii. "Naşpa", de exemplu, cel care a înlocuit de mult vechiul şi dragul nostru "nasol", poate însemna orice este neplăcut, acoperă toată scara. Cu "naşpa" şi "marfă" (echivalentul modern al lui "mişto"), poţi deja trece de la agonie la extaz, poţi exprima orice: Andrei Cornea propusese traducerea cărţii lui Nietzsche ca "Dincolo de marfă şi de naşpa". Un alt cuvînt omnivalent este verbul "a face". Dacă mergi cu autobuzul într-o zi de luni, ai şanse mari să auzi că "Oli l-a făcut pe Răzvan" (sau invers), dar şi că, de exemplu, "pe aia a făcut-o toată clasa". Cred că asta deosebeşte fundamental limbajul curent de la noi de, să zicem, argoul francez. Noi nu avem un adevărat argou, nici de generaţie nici de grup, ci doar cîteva cuvinte şperaclu, repetate pînă la exces, şi doar două apelative: "frate" şi "fată". Cărora li se adaugă, în ultima vreme, elementul de compunere "super", bun la toate, ajungînd pînă şi la aproape oximoronicul "super-supărat" (adică e ceva super-naşpa, ca să fie mai clar).

Dacă observaţiile de pînă acum (n-am nici cea mai mică pretenţie de exhaustivitate) se aplică şi limbii vorbite şi celei scrise (cine intră pe forumuri ştie ce spun), oralitatea are încă o caracteristică ciudată, pe care nu ştiu s-o explic. Foarte mulţi tineri răspund la întrebări cu un fel de ton uşor interogativ, marcat abia în finalul frazei. Dar nu vor să întrebe nimic, îşi formulează doar astfel răspunsurile, nu ştiu de ce, poate e mai marfă, poate din pudoarea de a nu voi să fie peremptorii.

Pentru mine, a fost o surpriză să constat că studenţii mei adoptă stiluri diferite de limbaj cînd vorbesc cu profesorii şi între ei. Auzindu-i vorbind între ei, mi-a fost clar că se simt depeizaţi cînd vorbesc cu mine.

N-aş zice că e o limbă prea expresivă. Adică nu exprimă mult mai mult decît numeşte. Ceea ce mi se pare, însă, mai întristător este că limbajul acesta sărac traduce exact sărăcia gîndului. Şi el e preluat şi popularizat, la modul cel mai serios, nu comentat ironic, în media şi în opere literare. Mare parte din teatrul scris acum de tineri uzează şi abuzează de acest limbaj fără a-i da vreo valenţă artistică şi fără, mi se pare mie, altă justificare decît redarea cît mai exactă a atmosferei străzii. O fi fotografie, dar nu e artistică. E puţin.

Limbajul tînăr este fericit completat de cîteva automatisme care se pot găsi la toate vîrstele. "Deci", "practic", "dă", "pă" nu mai au nevoie de prezentare. Aproape că nu ne mai deranjează. Eliminarea drastică a lui "pe care", la fel. Anacolutul e atotputernic.

Poate că excesele acestea (întru sărăcire) au fost anunţate şi pregătite de dezinhibarea şi de stilul neglijent adoptat în mai toate manifestările sociale. Profesorii mei veneau la curs în costum, unul dintre ei ne obliga şi pe noi să venim astfel la examen; cînd eram adolescent, încă puneam cravată cînd mergeam la Ateneu sau la Operă; azi nu ies din blugi.

Nu ştiu dacă e cazul să fim oripilaţi sau să încercăm "să luăm măsuri". Nu cred că raportul dintre cei cu minte şi vorbire îngrijită şi ceilalţi s-a deteriorat foarte mult. Falia a devenit doar mai evidentă şi pitecantropii mai gălăgioşi. Mă îndoiesc că se mai poate face ceva. Eventual să ne baricadăm în case şi să închidem televizoarele şi radiourile. Să rezistăm, o spun cît se poate de serios, prin cultură. Vă sună cunoscut?

(Articol preluat din Viaţa Românească, iulie 2007)