am citit in dilema veche articolul asta al lui Mihaescu... tocmai ma intrebam in dimineata asta, uitandu-ma la stirile tvri, ce se intampla cu taranul roman si de ce afara suntem atat de confuz perceputi...raspunsul este unul simplu cred eu: pentru ca suntem o patura subtirica de intelectuali si in spate vine puternic si destabilizant o masa de oameni ai pamantului... reimpropietariti care au pierdut dragostea de glie, dar care nici nu au forta de a mai naste o noua burghezie a pamantului... cred ca asta este marea drama, marele cataclism antropologic, din care romania nu cred ca se va mai dezmetici...discutaminca de la kogalniceanu problema taranului si a pamantului, de la iorga si de la moromete al batran... 50 de ani au fost suficienti sa anienteze un suflet subtil si fragil ca al romanului simplu de la sat... ne-am ales cu o mahala cu santuri, o mizera tentativa de agroturism pe care nu-l cumpara nimeni ca serviciu turistic, in pofida tuturor statisticilor ( un motiv ar fi lipsa culturii bailor individuale si apoi infrastructura sublima!!!!...)... SI CU UN DINU PATURICA REPRODUS PANA LA
AMETEALA SI LA NAUZEARE....

Vintilă MIHĂILESCU | ...hai-hui.ro
Despărtirea de tăranul Român

Tradiţiile noastre care s-au păstrat vii şi neschimbate! Trebuie să recunosc că o astfel de expresie mă exasperează – mai ales dacă sînt pus în situaţia de a o comenta în faţa telespectatorilor, cum mi s-a întîmplat zilele trecute. Mă lasă la fel de perplex ca şi celelalte formulări din aceeaşi familie, precum adînc îngrijorata s-a schimbat ţăranul român? sau, complementar, din rărunchi oftata nici ţăranul nu mai e ce-a fost!… Mă exasperează şi mă lasă perplex cu atît mai mult cu cît aceleaşi personaje sînt cît se poate de conştiente şi vor povesti oricui vrea să le asculte despre schimbările dramatice ale societăţii româneşti în timpul comunismului şi despre răsturnările buimace ale tranziţiei. O societate întreagă se mişcă, se transformă pînă la a deveni de nerecunoscut, dar o jumătate a ei, ţărănimea, rămîne (sau ar trebui să rămînă) neafectată de aceste prefaceri de ansamblu, fiind (sau trebuind să fie) veşnic „vie şi neschimbată“. Partea are deci – şi trebuie să aibă – altă soartă decît întregul. Cum aşa? – mă mai mir eu, apoi îmi trece.

Îmi trece deoarece încerc să caut un rost în această contradicţie elementară, să găsesc un sens mai profund în aceste exclamaţii de conversaţie superficială. Primul pas pe această cale este, probabil, acela de a realiza că cele două tipuri de afirmaţii fac parte din două filme diferite, că ceea ce poate fi spus împreună într-o succesiune narativă se află şi se mişcă, de fapt, separat, în două registre distincte şi complementare: ţăranii sînt o parte a realităţii; ţăranul este o metonimie a identităţii. Ţăranii se schimbă deci, firesc, cu ansamblul acestei realităţi, în timp ce Ţăranul trebuie să rămînă nealterat pentru a nu cădea în alteritate. Societatea, cu tot cu ţăranii ei, se mişcă în planul contingenţei sociale, vizibile şi cotidiene, cu toate vicisitudinile ei; identitatea ţărănească se află în registrul mitic, ce trebuie să fie păzit de contingenţa lumii trecătoare. Indiferent de cît şi cum s-ar schimba societatea rurală, Ţăranul trebuie să rămînă ca în miturile noastre identitare, căci în lipsa lui nu mai ştim prea bine cine sîntem şi încotro s-o apucăm. Putem să ne schimbăm deci oricît, atîta vreme cît păstrăm credinţa că ţăranul din noi a rămas neclintit în faţa lumii şi a lui Dumnezeu.

„Dar tocmai aceasta ne nemulţumeşte azi – declara Constantin Noica în 1943: că am fost şi sîntem, prin ce avem mai bun în noi, săteni. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei!“ – exclamă, profetic, Noica şi continuă: „De mai bine de 100 de ani România e îmbrîncită spre istorie sau alteori se îndreaptă singură spre ea. (…) Totul a venit să ne scoată din eternitate. Mai puteam rămîne aşa pe plan de cultură? Mai puteam îndrăgi numai ceea ce sîntem de totdeauna?“. Uneori, această figură mitică a Ţăranului a fost trăită deci şi ca o tiranie, o prăpastie în calea prefacerii rîvnite sau necesare. După război, în plin comunism, Noica a încercat să scape de această eternitate sătească transfigurînd-o întru fiinţă – adică în altă eternitate. La vremea respectivă nu-mi puteam imagina ceva mai înălţător!…
Şi într-adevăr, Noica a înălţat, într-un fel, „cu o octavă mai sus“ această cultură sătească, aşa cum îşi dorea Blaga. Dar, chiar dacă a pledat, de pildă, „pentru o bună desprindere de spiritul Mioriţei“, nu s-a despărţit, de fapt, de spiritul protector al Ţăranului Român. Ar fi trebuit să o facă, ar fi fost posibil, ar fi avut rost? Acestea sînt întrebări la care ar fi trebuit să răspundem, poate, de mult, aşezat şi chibzuit…
Ambivalenţă, deci. O situaţie aproape œdipiană, exprimată colocvial prin dualitatea semantică a ţăranului, oscilînd între veneraţia romantică pentru ţăranul mioritic, ţăranul tradiţiilor perene şi al muzeelor, ţăranul nostalgiilor şi proiectelor spirituale şi acel băi, ţărane! al dispreţului şi exasperării iluministe în faţa imobilismului şi parohialismului, al lipsei cronice de apetit pentru progres şi „civilizaţie“. O poveste „adolescentină“ de iubire şi ură ca la carte? În orice caz, o poveste definitorie.
În ultima vreme am strigat pe toate gardurile despre „moartea ţăranului“. Formulă retorică exasperată şi exasperantă, menită să atragă atenţia asupra unei evidenţe sociale: ţăranii, cu economia lor domestică şi relaţiile lor sociale de tip comunitar, cu rînduiala şi stilul lor de viaţă sînt pe cale de dispariţie – iar după 1 ianuarie 2007 au devenit aproape „ilegali“! Majoritatea şi-au găsit deja alt rost, căci viaţa merge mai departe. Mai bun, mai rău? Suspend judecata. Şi în orice caz, refuz să mă întreb tîmp: unde sînt ţăranii de altădată? Mai important, această „moarte a ţăranului“ nu vizează doar această moarte socială vizibilă, ci şi o moarte simbolică necesară: aceea a Ţăranului Român ca figură mitică prezentă. Dacă vrem să nu mai fim eternii ţărani ai istoriei, atunci trebuie să desăvîrşim această istorie ţărănească pentru a deveni ceea ce sîntem: moştenitorii Ţăranului Român. Doar „îngropîndu-l“ cuviincios şi trecînd prin ceea ce francezii numesc, intraductibil, faire le deuil, putem să devenim urmaşii senini ai acestui părinte istoric, dîndu-i totodată posibilitatea să se odihnească în pace şi să nu ne mai bîntuie ca moroi. Doar aşa putem scăpa de acest complex al strămoşului, care este complexul œdipian al culturii noastre moderne. Doar aşa putem să ne iubim strămoşii ca pe noi înşine şi să ne reprezentăm trecutul în armonie cu prezentul. Doar aşa putem avea un viitor la care să visăm în această lume mondializată, fără a deveni copiii adoptivi ai mondializării. Doar aşa putem să ne maturizăm!

Şi doar aşa putem să ne păstrăm cu adevărat şi tradiţiile – şi merită să le păstrăm. Căci tradiţiile sînt vii doar dacă rămîn libere să se schimbe!