joi, 6 decembrie 2007

fereastra spre inima mea

Publicat de la
Etichete:ebraica, tranzitie

4 comentarii:

Anonim spunea...

"De-aş putea primi în dar o bucăţică de fericire"asa incep textul,de unde poate reiesi asteptarea la care eu m-am expus.de multe ori asteptand nu putem avea mai nimic, ceea ce inseamna "un pas batut pe loc"sau putem avea totul ceea ce inseamna un "salt imens". aş risipi-o...poate chiar într-o secundă"fericirea nu se risipeste atat de usor,in putin timp ci se conserveaza..e mai bine sa o ai pentru mai mult timp.. Observ de multe ori ca am incetat sa lupt insa "o samanta de optimism" undeva mai exista si aceea este asteptarea "clipei de fericire"
"Visez întotdeauna că sunt pe punctul de a-mi da suflarea, dar întotdeauna ceva mă trezeşte. Să fie oare speranţa"Speranta este aceea care ma mai trezeste din cand in cand,din gandurile mele negre si aparent de nedeslusit.O lupta poate fi pierduta dar nu si razboiul.
"M-am prăbuşit demult în neant"Poate eu vad altfel lucrurile,chiar ma intreb:"cine sunt eu, de incerc sa intru in amanuntele sufletului unei persoane?"si raspunsul vine de undeva din inima mea:"sunt acel care incearca sa imprastie acel "optimism molipsitor"celor care nu il au.M-am prabusit,dar merg mai departe,viata continua si nu as vrea ca intr-o zi sa ma trezesti ca..am trait degeaba.
O boală care se prelinge uşor, uşor, către inimă, apoi înspre creier, afectându-mi toate organele, închegându-mi sângele, ucigându-mă lent dar sigur...
Privesc cu profunzime ceea ce imi este dat sa vad scris.Ceea ce scriu,consider eu,nascut din durere si lacrimi nu este calitate....,pacat ca e o amara suferinta.
Dacă te-aş prinde de mână, ţi-aş atinge sufletul.
M-ai simţi în ochii tăi goi şi mi-ai înţelege inima.
Si m-ai intelege nu-i asa?
Si am fi acolo....undeam auzi doar glasul ierbii de subt zapada....viscolul si focul din camin....si nu mi ar pasa de nimik...doar de tine...si de fereastra spre inima ta.
Noaptea se aşterne cu cântec de amurg într-o simbioză a luminii; înalţ o rugăciune ca somnul să-ţi fie lin, te voi veghea cu inima împrăştiată în umbrele zâmbetului adus de îngerii cântând în cor. Să nu uiţi că azi, dar şi mâine, ziua va aşterne cuvinte acolo unde paşii te vor purta"

18 decembrie 2007 la 22:55
deedee spunea...

undeva, la capatul rabdarii
rabdarea ca un peron spongios
si atins de barbaria sfarsitului
venele au explodat
s-au facut verzi si urate
au putrezit undeva
la capatul nervilor
nervii ca niste sine topite
la focul destinului
timpul s-a oprit fara voia lui
s-a facut negru ca un ecran
pe care nu mai scrie nimic

exista doar iluzia fericirii, clipa se sparge atat de repede, niicodata nu poti sa o prinzi
dar acum avem iarba... iarba din fata ferestrei... reala, groasa, uda, palpabila... poti sa te duci sa o mirosi, sa o smulgi, sa dormi pe ea...

19 decembrie 2007 la 00:28
Anonim spunea...

"Zicea un cantec :Fericirea e ceva ce nu-l vom avea vreodata ,dar in cautarea ei merita sa alergam toata viatza.Nu stiu ce vor oamenii, la ce raspuns se asteapta, atunci cand intreaba:”ma iubesti?” Ce vor, de fapt? Vor un raspuns pozitiv, vor un raspuns sincer, vor o negatie…? Ce vor? Oare nu isi dau seama ca, daca ai iubi, ai spune-o, fara sa ti-o ceara nimeni? Nu isi dau seama ca fie ii vei minti, ca sa eviti o situatie delicata, fie le spui adevarul, si creezi situatia delicata? Nu am inteles niciodata pentru ce aceasta intrebare… Pentru ce sa fortezi mana celui de langa tine, punandu-i-o? Daca iubesti, poti sa o spui celuilalt si fara sa astepti o confirmare… Prin asta se caracterizeaza chiar iubirea, daca imi aduc aminte bine… Prin non-egoism, prin daruire totala si neconditionata… Daca iubesti, este normal sa iti doresti ca cel de langa tine sa te iubeasca la randul sau, dar este la fel de normal sa nu i-o ceri tu, sa nu il grabesti, ci sa ai rabdare, caci, daca te va iubi vreodata, iti va da de stire… O vei afla cu certitudine: o vei vedea in sclipirea ochilor sai, o vei simti in bataile inimii sau in tremuratul buzelor sale…
Cat de ciudat e sa cauti dragostea exact acolo unde stii ca nu exista, exact acolo unde ti se spune ca nu se poate. Poate ca e vorba de orgoliu, cum spun unii… Desi nu cred; nu se poate sa o faci din orgoliu prostesc. Cand iubesti, esti gata sa renunti la multe, la foarte multe lucruri, de care nu credeai ca te vei lipsi vreodata. Mie mi se pare ca, din contra, renunti pana si la acest “orgoliu”. Esti gata sa faci totul, nu mai gandesti, nu-ti dai seama ca ai putea parea penibil(caci asa e: dragostea implica penibilul, mai mult decat orice alt sentiment)… Faci tot ce crezi ca e posibil tie ca sa il/o faci fericit/a. Si cand constientizezi ca nu e fericita, ca nu te iubeste, te simti mic, trist si rece… Te simti vinovat- poate ca nu am fost suficient de…- si iti doresti sa te fi straduit un pic mai mult, doar un pic ar fi fost suficient. Dar nu e asa. Nu ar fi fost suficient nici mult mai mult, nici un infinit mai mult decat atat... Daca nu exista sentimentul de iubire si in inima ei, ca faci putine, sau prea multe e totuna; nu va conta si nu va schimba nimic… Dragostea nu e direct proportionala cu lucrurile bune pe care ti le ofera el sau ea… Exista sau nu exista, pur si simplu…
De ce oamenii se apropie intotdeauna de cei care ii resping? De cei care ii trateaza cel mai rece? Ce e in neregula cu firea umana? Este auto-mutilarea prezenta in fiecare dintre noi? Este masochismul la fel de prezent ca si sadismul in Om? Cum se face ca, pe fiecare lacrima ce trece, cu fiecare lacrima pe care o varsam pentru cineva, acela ne este mai drag, mai aproape de inima noastra, si suferim mai tare, plangem mai mult? Eu stiu de ce fac asta EU, dar imi este imposibil sa inteleg felul in care aleg si in care gandesc ceilalti… Eu caut acea ‘clipa’ pe care am pierdut-o, acel moment de daruire totala, de implinire… si, pentru clipa absoluta, trec peste toate aceste ‘lacrimi’, in speranta ca va veni momentul pe care il tot caut, si ca acesta va sterge cu buretele totul; toata suferinta, toate ‘lacrimile’, toata durerea ascunsa in spatele ochilor reci… De ce pun ‘lacrimi’ intre ghilimele? Fiindca sunt doar un simbol, echivalentul durerii pe care o simt de atatea ori, dar care nu ma face sa plang propriu-zis… Acum, sunt prea rece si am pierdut prea multe lacrimi, ca sa mai pot plange pentru propria-mi suferinta… Mai plang din cand in cand impreuna cvu teii din parc, fiindca vor sa transforme singurul loc unde mai pot plange intr-un complex comercial, pentru ca un catelus schiop a fost batut pana l-au lasat intr-o balta de sange, pentru ca cineva plange din toata inima, pentru ca un OM a mai pierdut un VIS… Pentru asta plang: pentru ca omenirea, OMUL, in toata splendoarea lui, se departeaza de tot ceea ce e pur, de toate sentimentele frumoase. Plang, anticipand durerea viitorilor copii, plang la amintirile actualilor batrani. Plang pentru EI, fara ca macar sa banuiasca acest lucru, fara a afla vreodata si fara a vedea in ochii mei altceva decat raceala cu care i-am obisnuit…si totusi mai am rabdare..."

19 decembrie 2007 la 07:10
Anonim spunea...

"Provocările pe care le întâmpinăm în viaţă sunt împărţite în trei categorii mari: uşoare, dificile şi imposibile. Cei ce le aleg doar pe cele uşoare au o viaţă sigură şi plictisitoare. Cei ce le acceptă pe cele dificile au o viaţă grea dar satisfăcătoare. Cei care le abordează pe cele imposibile sunt aceia de care posteritatea îşi va aduce aminte.
Mi-am smuls din inimă lacrimi şi le-am aşternut pe hârtie, le-am împachetat în iubire şi acum mă pregătesc să le dăruiesc... aşa cum toată viaţa mea am făcut şi aşa cum de acum înainte voi face... Dragostea şi Bunătatea... v-o dăruiesc... vă rog primiţi că să fiu FERICIT...
Renaşterea mă renasc în căutarea trecutului, într-o primăvară dincolo de moarte, îmi doresc să înfloresc precum mărul, fiindcă în moartea mea trăisem gânduri desenate pe harta vieţii. Renasc din cuvinte încă nespuse, purtate ca un zălog pe traiectoria timpului, unde urma să rămân ca o limită a trăirii dincolo de orizont.
Niciodata nu suntem singuri. Singuratatea este doar un gand coplesit de emotiile trairilor noastre cuprinse de tristetea intamplarilor.
Totdeauna suntem insotiti de ganduri, construim in jurul nostru o lume plina de imagini, inchizand ochii ne transportam intr-o alta lume, lumea imaginatiei. Cu siguranta, nu suntem singuri. Avem in inima noastra gandurile ce ne vor insoti permanent, acolo putem ascunde in cele mai mici amanunte taina noastra, secretul sufletului nostru.
Clipa şe naşte în inimă şi cu glas tânguit, vine spre tine, spre mine, e călătoare odată cu timpul, purtătoare de doruri, de cuvinte, de sentimente şi uneori de ură. Clipa nu iartă durerea din tine, dar nici din mine, se opreşte uneori în lacrima de pe obraz, alteori se scaldă în fumuseţea împăcării. Clipa dorului vinde amintiri fumegânde unei amintiri aşternute pe buze, vindecă suspine aruncate trecătorilor ca florile de nu mă uita. E cea care a zămislit vise, a zâmbit, a plâns, a suferit...Când îţi vine să te dai bătut, mai rezistă încă puţin.Secretul fericirii este să fii mulţumit cu ceea ce ai."

20 decembrie 2007 la 07:10

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)