Roma e i Barbari. La nascita di un nuovo mondo
Nell'immaginario occidentale - greco-romano e giudaico-cristiano - le invasioni barbariche evocano scene di una furia travolgente che rompe gli argini dilagando stupefatta su terre che non conosce. Nutrita della tradizione storica - in debito con gli scrittori latini che rappresentavano l'impero romano come un'isola di civiltà in mezzo a un mare di barbarie - e iconografica - che dipingeva i barbari come esseri primitivi, irsuti e vestiti di pelli - e, in Italia, del seducente splendore della grandezza romana, si è affermata un'idea di barbarie del tutto negativa, senza un'arte, una cultura, una lingua. Ovviamente la storia è più complessa.
L'espansionismo dell'Impero Romano non fu esattamente pacifico e quando i soldati quiriti incontravano ostacoli sulla loro strada non andavano tanto per il sottile. Del resto anche gli "ostacoli" non erano proprio arrendevoli. Quindi i conflitti tra romani e barbari ci furono, e cruenti. Con questa precisazione: nei primi due secoli dell'Impero vinsero i romani, cui i barbari si sottomisero più o meno spontaneamente, mentre a partire dal III secolo furono i barbari a prendere il sopravvento.
C'è da dire però - ed era questo il bello del pragmatismo romano - che tra un conflitto e l'altro barbari e romani si confrontavano quotidianamente, commerciando e intrecciando alleanze, insomma avviando un movimentato processo di acculturazione. I barbari, infatti, sia da conquistati che da conquistatori ambirono a civilizzarsi e a romanizzarsi. Così, aiutati dal cemento della Chiesa cattolica, romani e barbari, nonostante lotte e rivalità, finirono con l'integrarsi e da questa integrazione nacque l'Europa moderna.
Questa epopea è al centro della magnifica mostra archeologica allestita nel veneziano Palazzo Grassi. Il rapporto, complesso e contraddittorio, tra Roma e i popoli calati dall'estremo Nord dell'Europa e dalle steppe eurasiatiche (erano loro i barbari) viene illustrato con dovizia di particolari e dimostra che: i barbari non erano poi così barbari; con Roma non ci fu solo scontro ma anche fascinazione e ibridazione; il loro avvento, nei primi secoli della nostra era, non segnò l'eclissi della civiltà ma la nascita di un nuovo mondo, il nostro.
La rassegna è immensa: sono mille gli anni di storia raccontata - la cronologia parte dalla sottomissione della Gallia da parte di Cesare tra il 58 e il 51 a.C. e si conclude nel 962 con l'incoronazione di Ottone I che sancisce la nascita del Sacro Romano Impero Germanico - e oltre 1700 i pezzi riuniti, tra cui tesori nazionali esposti per la prima volta, provenienti da 200 musei di 24 paesi. E ci vuole forse la pozione magica di Panoramix per non smarrirsi tra i sarcofagi colossali, i busti in oro massiccio, i sontuosi corredi funebri, le panoplie complete, i tesoretti e le monete, le corone e i reliquiari, le statue bronzee e marmoree e i dipinti disseminati nelle 31 sezioni della rassegna veneziana.
Jurnalul National, Zoom, 28 februarie 2008
PIESELE ROMÅNEŞTI. Mare parte dintre cele 71 de piese prezentate de Muzeul Naţional de Istorie (director general: dr. Crişan Muşeţeanu) pot fi admirate şi la Bucureşti, în expoziţia “Tezaur istoric”. Descoperite în Dobrogea (Schytia Minor), pe atunci provincie a Imperiului Roman, piesele de la Hârşova sunt ilustrative pentru cultura materialã a elitei Imperiului din prima jumãtate a secolului al IV-lea. “Pe de altă parte, aflăm de la dna dr. Monica Joiţa, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică «Nicolae Iorga», de la Veneţia, informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul în care au fost descoperite mormintele de la Apahida (judeţul Cluj) sunt compensate de expresivitatea artisticã a pieselor recuperate, fiecare dintre acestea oferind indicii atât despre personalitatea indivizilor înmormântaţi la Apahida, cât şi despre comunitatea în care trãiau sau despre spaţiul în care se dezvoltau legãturile şi relaţiile lor. O comunitate definitã prin comportamente şi tradiţii proprii, situate undeva la graniţa dintre spaţiul «civilizat» al Imperiului Roman, în accepţia clasicã a termenului, şi spaţiul «barbar», aflat dincolo de graniţele politice ale Imperiului”.
PALAZZO GRASSI ŞI AVENTURILE LUI. Arhitectura celebrului palat veneţian a fost atribuită lui Giorgio Massari (1687-1766). Înainte de acesta, Massari construise marea biserică a Iezuiţilor, precum şi “Chiesa delle Pieta”, şi lucra în acelaşi timp la Ca’ Rezonicco. Tot lui i se datorează şi ridicarea clădirii care găzduieşte azi Muzeul Academiei.
Familia Grassi, originară din Chioggia, achiziţionase un teren cu o poziţie splendidă, cu posibilitatea de a construi un palat cu faţada spre marele canal. Circumstanţele precise ale construirii acestui minunat “palazzo” sunt puţin cunoscute. Se presupune că debutul construcţiei sale a avut loc nu mai târziu de 1748, la comanda lui Anzolo Grassi. Din păcate, acesta nu a mai apucat să vadă imobilul terminat, fiul său, Paolo, preluând palatul în construcţie şi cheltuielile sale. Abia în 1772, la 6 ani după moartea lui Massari, Palazzo Grassi a fost în sfârşit gata. Este ultimul palat veneţian care îşi leagă numele de Reppublica Serenissima (în mai 1797, Napoleon cucereşte oraşul şi îl obligă pe dogele Ludovico Manin să abdice, dizolvând Consiliul Republicii şi proclamând Guvernul Provizoriu al Municipiului Veneţia).
După rapida stingere a familiei Grassi, palatul cunoaşte o serie de “aventuri”, intrând în patrimoniul unor familii sau instituţii mai mult sau mai puţin norocoase, cunoscând numeroase schimbări de destinaţie.
În 1840, pe timpul în care Veneţia era supusă Austriei imperiale, fraţii Angelo şi Domenico Grassi cedează palatul Societăţii Venete Comerciale, care îl revinde patru ani mai târziu tenorului Antonio Poggi. La scurt timp, acesta îl va ceda la rândul său pictorului maghiar Jozsef August Schöfft. După moartea sa (în 1850), văduva pictorului, Giuseppina Lindlau, îl va transforma în hotel (aşa cum s-a întâmplat cu multe alte palate veneţiene). În 1857 va intra în proprietatea unui finanţist grec, stabililt la Viena, baronul Simeone de Sina, care îi va aduce primele transformări importante în ceea ce priveşte distribuţia sălilor şi arhitectura. O jumătate de secol mai târziu, urmaşii baronului vând, la rândul lor, palatul unui celebru industriaş elveţian, G. Stucky, care după doar doi ani, în 1910, moare asasinat, iar edificiul e preluat de fiul său. Acesta îi aduce multe îmbunătăţiri: introduce electricitate, ascensoare, termoficare etc. În 1943, cumpără Palatul Vittorio Cini, un industriaş veneţian, care se sinucide însă în 1949, după moartea fiului său.
Este preluat de o societate imobiliară, care îi dă pentru prima dată o destinaţie artistică: Centrul Internaţional de Artă a Costumului. În 1983, este achiziţionat de Grupul Fiat, care face o amplă restaurare şi transformă palatul într-un centru de expoziţii internaţionale, de mare succes, despre arta şi istoriei marilor civilizaţii. Remarcăm retrospectiva din 1986, dedicată Futurismului, precum şi cea dedicată artei Maya, din 1998. Ultima expoziţie din “epoca Fiat” a fost cea dedicată lui Dali, în 2005, după care Palatul este cumpărat de François Pinault (80% din acţiuni) şi Casino Municipale di Venezia (societate mixtă, la care este acţionar şi Primăria Veneţiei). O nouă epocă şi noi succese: Picasso – în 2007, “Roma şi barbarii” – în 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu